A fost odatǎ ca niciodatǎ; cǎ dacǎ n-ar fi, nu s-ar mai povesti.... A fost odatǎ ca niciodatǎ un om bun şi blând, harnic şi sǎritor, senin şi
întelept, mare iubitor de oameni şi de Dumnezeu. Un om nǎscut şi crescut la
ţarǎ, care nu a uitat nicio clipa de unde a plecat, care şi-a pǎstrat pânǎ la
moarte sufletul curat şi cristalin, precum şi bunul-simţ ieşit din comun al ţǎranului
român autentic: sufletul unui om iubitor de neam şi de glie, care ştie sǎ rǎmânǎ
o viaţǎ întreagǎ un apǎrǎtor al valorilor naţionale, pǎstrând cu sfinţenie
tradiţiile şi datinile, moştenirea cea mai de preţ primitǎ de la strǎbunii noştri.
Un om fǎrǎ studii, diplome şi titluri multe şi care mai de care mai sonore. Însǎ
un om cu mintea ascuţitǎ şi deschisǎ, cǎci viaţa, cu toate urcuşurile şi coborâşurile
ei, va rǎmâne întotdeauna cea mai importantǎ şcoalǎ pe care oricine dintre noi
o va absolvi vreodatǎ.
 |
| Foto: Formula AS |
Acest
om între oameni s-a numit Elena Niţǎ Ibrian. Unii dintre noi o cunosc
bine, cǎci mulţi au binecuvântat clipa când le-a ieşit, într-un fel sau
altul, în cale; pentru ei, buna doamnǎ va rǎmâne de-a pururi îngerul
pǎzitor care le-a salvat viaţa, redǎruindu-le sǎnǎtatea şi liniştea
sufleteascǎ, fǎcând totul, fǎrǎ sǎ aştepte ceva în schimb, fǎrǎ sǎ
cearǎ vreo rǎsplata.
Din
pǎcate, pentru mulţi însǎ, numele Elena Niţǎ Ibrian este total
necunoscut. Chiar şi pentru o mare parte din oamenii care deja s-au
strǎduit de ceva timp sǎ gǎseascǎ un mod de alimentaţie sǎnǎtos şi
natural. Tot mai des este prezentat în mod eronat în presǎ modul de
viaţǎ bazat pe o alimentaţie crudivorǎ ca fiind ceva cu totul nou,
modern, tocmai venit desigur din SUA, "ţara tuturor posibilitǎţilor".
Dar acest lucru nu este adevǎrat, hrana vie are în România, tocmai
datoritǎ doamnei Elena Niţǎ Ibrian, tradiţie lungǎ. Vântul nu mai "bate"
dinspre Vest, de peste mǎri şi ţǎri, ci de-aproape de noi: din Moldova,
mai exact de la Piatra Neamţ. Cǎci acolo a trǎit şi a muncit doamna
Ibrian, şi de-acolo a daruit luminǎ şi pace, în peste 60 de ani, tuturor celor aflaţi la nevoie - şi continua sǎ o facǎ de fapt
chiar şi acum, dupǎ moartea sa. Doamna Elena Niţǎ Ibrian a înţeles cu
adevǎrat înseamnǎtatea hranei naturale pentru fiinţa umanǎ, nu în
ultimul rând, pentru ca a primit şansa sǎ constate în practica de zi cu
zi, în nenumaratele cazuri ale oamenilor grav bolnavi care i-au cerut
ajutorul, beneficiile extraordinare pentru recâştigarea sǎnǎtǎţii ale
unui regim de viata cu hrana vie. Nu s-a gândit în primul rând la
câstigul personal pe care l-ar putea avea din acapararea unui domeniu
nou şi necunoscut în ţara noastrǎ, ci s-a gândit la miile de bolnavi,
care ar putea sǎ-şi recapete sǎnǎtatea într-un mod atât de simplu, de
ieftin şi de lipsit de suferinţǎ, prin simpla schimbare a modului de
viaţǎ şi de alimentaţie. Şi aşa nota doamna Elena Niţǎ Ibrian în
încheierea introducerii cǎrţii "Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe cu hrana
naturalǎ", aparutǎ la Editura EIKON - 2004:
"Am
pus suflet din sufletul meu în aceste rânduri cu gândul la om şi la
sǎnştatea acestuia. Când demult voi fi oale şi ulcele, mǎ voi bucura de
acolo, de sus, de sǎnǎtatea generaţiilor viitoare care vor fi fericite
cǎ sunt sǎnǎtoase şi pline de voie bunǎ, urmând un regim de viaţǎ
natural, dupa exemplul vieţii mele. Acum, când am trecut pragul celor
optzeci de ani, sunt bucuroasǎ sǎ ştiu cǎ am lǎsat ceva folositor pentru
cei ce vin dupǎ mine!"
Pentru cei care nu o cunosc înca pe inegalabila doamnǎ a "bucǎtǎriei fǎrǎ foc", povestea sa pe scurt:
"Doamna
Elena Niţǎ Ibrian s-a nǎscut pe 12 noiembrie 1921, în Bucovina, într-o
familie simplǎ de ţarani români. Dupa moartea timpurie a pǎrinţilor sǎi,
a fost nevoitǎ sǎ se ocupe de cei opt fraţi mai mici ai sǎi, pâna a
ajuns fiecare la casa lui. De la bunica sa, doftoroaia satului, a
învaţat sǎ cunoascǎ şi sǎ iubeascǎ natura, “a moştenit” de la ea,
cunoştinţe vechi şi tainice despre plantele din flora spontanǎ şi despre
puterea lor nemaipomenitǎ de vindecare. De la mama sa, a învǎţat
ţesutul la rǎzboiul de ţesut şi vopsirea lânei cu ajutorul plantelor.
Şi-ar fi dorit foarte mult sǎ studieze biologia, din pacate, în acele
timpuri, comuniştii veniserǎ în România la putere, tatǎl sǎu fusese
declarat chiabur, de aceea, i s-a permis sǎ urmeze doar o şcoalǎ
superiorǎ de menaj. A devenit apoi tapiser, îşi creea singurǎ din plante
vopselele pentru covoarele şi tapiseriile sale. Din pǎcate, fixarea
culorilor nu se putea face fǎrǎ chimicale, iar doamna Ibrian lucra fǎrǎ
mascǎ, ceea ce a fǎcut, ca la numai 25 de ani, sǎ i se sǎlǎşluiascǎ deja
cancerul în gâtul sǎu. A fost tratatǎ fǎrǎ succes în spital, iar apoi a
fost trimisǎ de medici, care nu mai ştiau cum sǎ o ajute mai departe,
sǎ moarǎ acasǎ. Scuipa deja sânge, era imobilizatǎ la pat, nu mai putea
sǎ mai mǎnânce, soţul sǎu era pregatit pentru moartea iminenta,
cumpǎrase deja sicriul. Şi în aceastǎ situaţie disperatǎ, soţul sǎu
aude de la o cunoştinţǎ venitǎ din Canada, despre o terapie a cancerului
cu ajutorul sucurilor de legume şi de fructe. Doamna Elena Niţǎ Ibrian
se decide sǎ încerce şi acest tratament, în situaţia în care se afla, nu
mai avea oricum nimic de pierdut. La inceput, soţul sǎu era nevoit sǎ-i
administreze sucurile cu pipeta, dupǎ puţine zile însǎ, doamna Ibrian
reuşea deja sǎ bea sucurile cu linguriţa, iar dupǎ numai 6 sǎptǎmâni se
vindecase în mod miraculos, putea iar sǎ mǎnânce şi sǎ mergǎ!!!! Doamna
Elena Niţǎ Ibrian începu sǎ studieze toate carţile şi toate articolele
despre hrana vie pe care reuşea sǎ şi le procure, începu sǎ cerceteze
aprofundat puterea terapeuticǎ a plantelor din flora spontanǎ, începu sǎ
adune şi sǎ dea mai departe toate aceste informaţii deosebit de
importante, încercand sa aducǎ la urechile câtor mai mulţi oameni,
dovezile incontenstabile referitoare la puterea tǎmǎduitoare ieşitǎ din
comun a hranei vii. Doamna Elena Niţǎ Ibrian a scris peste 40 de cǎrţi
de sǎnǎtate şi nenumǎrate articole, s-a angajat foarte mult pentru
pǎstrarea valorilor culturale tradiţionale, înfiinţând la vârsta de 85
de ani un muzeu etnografic. Şi pentru cǎ în România, în special bǎtrânii
au fost foarte greu loviţi de saracie, a pus, cu banii câştigaţi cu
cǎrţile sale, bazele unui azil pentru persoanele în etate, sǎrǎcite la
bǎtrâneţe, dupǎ o viaţǎ de muncǎ. Nici un om nu a plecat de la buna
doamnǎ cu mâinile goale, fiecare a primit sfaturile, plantele, reţetele
sau leacurile pentru care o cǎutase – şi totul fǎrǎ ca doamna Ibrian sǎ
fi aşteptat vreo rǎsplatǎ. A facut totul, din marea ei dragoste pentru
Dumnezeu şi pentru creaţia divinǎ, pentru oameni, pentru naturǎ şi
pentru toate fiinţele acestei lumi.
Doamna
Elena Nita Ibrian a plecat dintre noi pe 9 septembrie 2009. Cu câteva
sǎptǎmâni înainte de moartea sa, mai organizase o demonstraţie de hranǎ
vie pentru câteva zeci de persoane cu dizabilitǎţi din Piatra Neamţ,
fiind ajutatǎ de numai 6 persoane. Tot în vara anului 2009, a mai
acordat un interviu extraordinar (a vorbit aşa de liniştitor despre
moarte, de parca ar fi ştiut ca în curând urma sǎ pǎrǎseascǎ aceastǎ
lume) revistei Formula AS şi a lucrat pânǎ în ultima clipǎ la cǎrţile şi la articolele sale."
Povestea
doamnei Ibrian este dǎtǎtoare de speranţǎ, întǎrindu-i în special pe
cei care s-au decis sǎ învinǎ cu ajutorul regimului de viaţǎ cu hrana
vie o boalǎ grea. Aceast om, s-a îmbolnǎvit atât de grav, la o vârstǎ
atât de fragedǎ şi totuşi a reusit sǎ se vindece şi sǎ trǎiascǎ mai
departe peste 60 de ani, numai cu simpla hranǎ neprelucratǎ termic. Nu a
mai cunoscut durerile, disperarea şi frica, pe care orice boalǎ gravǎ
le aduce cu sine, reuşind dimpotrivǎ sǎ ducǎ o viaţǎ minunatǎ şi
binecuvântatǎ, în slujba oamenilor bolnavi, bǎtrâni şi sǎraci. Fiecare
zi din viaţa acestei doamne, este un exemplu de necontestat, cǎ hrana
vie nu este doar un mod de alimentaţie, doar o simplǎ dietǎ la modǎ, ci
este o metodǎ infailibilǎ de tratament şi reprezintǎ un adevǎrat mod
de viaţǎ. Iar prin viaţa sa exemplarǎ, doamna Elena Niţǎ Ibrian ne-a
demonstrat tuturor, ce înseamnǎ sǎ fii cu adevǎrat un om bun, un OM,
aşa cum ne-a gândit de fapt Dumnezeu pe noi toţi, atunci când ne-a
creat.
Mostenirea
lǎsatǎ nouǎ de doamna Ibrian are o valoare imensǎ. Mult prea puţini
înţeleg însǎ acest lucru, puţini ştiu sǎ o preţuiascǎ cu adevǎrat. În
lumea strǎlucitoare şi ţipǎtoare a presei româneşti actuale nu mai este
loc pentru pomenirea unui om care a facut cinste numelui de român.
Istoria ne-a dat nenumǎrate lecţii pânǎ acum, se pare însǎ cǎ poporul
român rǎmâne mai departe corigent la materia "respectarea şi cinstirea
înaintaşilor de vazǎ ai neamului românesc". Pǎcat, mare pǎcat!
"Patriotismul
nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales,
iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară."
- Mihai Eminescu -
"În
România sînt muzee și monumente istorice cu o extraordinară încărcătură
culturală, dar lipsesc cu desăvîrșire știința și pasiunea, și
interesul, și inteligența de a valorifica astfel de daruri ale istoriei
noastre. Patriotismul nostru, strict declarativ, e lipsit de dimensiunea
faptică, iar în privința respectului pentru ceea ce au făcut înaintașii
noștri sîntem, să recunoaștem, deficitari. Vorbim despre mîndria de a
fi români, dar lăsăm să se distrugă un patrimoniu cultural inestimabil,
fără nici o tresărire."
- Carmen Musat, "Patriotism de mucava și valori autentice" -
Mihaela Walter
Belgia, noiembrie 2012
Bibliografie
Elena Nita Ibrian, "Tinerete fara batranete cu hrana naturala", Eikon 2004
Otilia Teposu - http://www.formula-as.ro/2009/870/medicina-naturii-44/elena-nita-ibrian-mancati-crud-si-curat-si-veti-fi-sanatosi-11145
